A B C D E F G H I Î L M N O P R S Ș T U V Z

Radar meteorologic – tip de radar utilizat pentru a localiza zonele de precipitaţii, a le calcula traiectoria, a estima tipul acestora (ploaie, zăpadă, grindină etc.) şi pentru a prognoza evoluţia deplasării şi intensităţii lor.

Radar meteorologic Doppler – radar meteorologic care utilizează efectul Doppler pentru a determina viteza unui obiect meteorologic, de exemplu, a unei picături de ploaie. Analiza acestor date şi a celor referitoare la intensitatea ploii facilitează determinarea structurii unei furtuni şi potenţialului acesteia de a provoca fenomene periculoase.

Radiaţia atmosferei – radiaţie de undă lungă (4-120 μm) emisă de însăşi atmosfera. Aproximativ 70% din această radiaţie este îndreptată spre suprafaţa Pămîntului numindu-se contraradiaţia atmosferei, iar restul este emisă de spaţiul interplanetar.

Radiaţie α – nuclee de heliu emise în rezultatul unor procese de dezintegrare a anumitor nuclee grele, ce au un spectru monoenergetic, capacitate mare de ionizare şi parcurs scurt, caracterizîndu-se cu un efect biologic mare în caz de ingestie sau inhalare.

Radiaţie β – fascicule de electroni sau pozitroni rezultaţi în urma transformărilor reciproce din interiorul nucleului, ce posedă capacitatea de ionizare mai mică decît a radiaţiillor α, fiind însă mult mai penetrante – pot străbate distanţe de 10-16 m în aer.

Radiaţie γ – radiaţie de natură electromagnetică, asemănătoare cu radiaţiile X; se caracterizează prin lungimi de undă scurte şi putere de pătrundere foarte mare. Radiaţiile γ însoţesc procesele de dezintegrare α şi β şi, neavînd sarcină electrică, nu deviază în cîmpul electric sau magnetic, însă fiind de natură electromagnetică, se reflectă şi interferează.

Radiaţie ionizantă – orice iradiere corpusculară sau electromagnetică capabilă de a produce direct sau indirect ioni (particule încărcate cu sarcină electrică) la trecerea prin substanţă sau orice radiaţie de tipul α, β, γ, Roentgen (X), neutronică, electroni, protoni, alte particule încărcate sau neutre.

Radiaţie de undă lungă – radiaţii a căror lungime de undă depăşeşte spectrul vizibil, radiaţiile infraroşii. Din această categorie fac parte radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei.

Radiaţie difuză – parte a radiaţiei solare, cu compoziţie spectrală modificată şi deviată de la propagarea rectilinie, ca urmare a difuziei provocate de molecule de gaz şi particule coloidale în suspensie. Radiaţia difuză ajunge la suprafaţa Pămîntului din toate punctele bolţii cereşti.

Radiaţie (solară) directă – parte a radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa Pămîntului sub formă de fascicule de raze paralele provenite direct de la Soare.

Radiaţie solară – totalitatea emisiilor Soarelui în spaţiu, care pătrund în atmosfera terestră. Radiaţia solară se propagă sub formă de unde electromagnetice cu o viteză de 300000 km/s. Energia radiaţiei solare, denumită „energie radiantă”, este sursa principală de energie pentru procesele din atmosferă. Spectrului vizibil îi revin 42% din totalul radiaţiei, fiind cuprins între lungimile de undă 0,38-0,76 μm, spectrului ultraviolet - 3% (lungimi de undă <0,38 μm), spectrului infraroşu – 55% (lungimi de undă >0,76 μm). La trecerea prin atmosfera terestră, radiaţia îşi schimbă intensitatea şi compoziţia spectrală datorită difuziei şi absorbţiei. Ca rezultat, la suprafaţa Pămîntului radiaţia solară ajunge sub formă de radiaţie directă şi radiaţie difuză, care însumate definesc radiaţia totală. Aproximativ 40% din radiaţia incidentă la limita superioară a atmosferei este reflectată în spaţiul interplanetar, fiind cunoscută sub denumirea de „albedoul Pămîntului”.

Radiaţie X – radiaţie de natură electromagnetică, cu lungimi de undă între 0,01-10 nm; numite şi raze Röntgen.

Radioactivitate – proprietatea unui nuclid instabil de a se transforma în mod spontan în nuclidul altui element, fenomen însoţit de emisia radiaţiilor ionizante, respectiv, particule α, β şi γ.

Radioactivitatea artificială (tehnnogenă: ¹³⁷Cs – ceziu-137, ⁹⁰Sr – stronţiu-90) – prezenţa în mediul înconjurător a unor radionuclizi care îşi datorează existenţa activităţii omului şi care poluează mediul ambiant prin majorarea fondului radioactiv.

Radioactivitatea naturală (telurică: ²²⁶Ra – radiu-226, ²³²Th – toriu-232, ⁴⁰K – kaliu-40) – radioactivitate determinată de izotopii radioactivi de provenienţă naturală, care îşi au originea odată cu formarea sistemului solar – uraniul, toriul, radiul, potasiul etc.

Radionuclid – atom cu nucleu instabil.

Radiosondă – instrument ridicat în atmosferă, înzestrat cu dispozitive care permit efectuarea observaţiilor aerologice – determinarea valorii unuia sau mai multor elemente meteorologice (presiune, temperatură, umiditate, vînt etc.) – şi prevăzut cu un sistem de emisie radio pentru transmiterea datelor la sol.

Rafală (de vînt) – creştere bruscă, pe durată relativ scurtă, a vitezei vîntului.

Răcire radiativă – răcire a aerului de lîngă suprafaţa solului în orele nocturne în caz de cer senin şi calm atmosferic, ca urmare a bilanţului radiativ negativ.

Regim baric circular – totalitate de condiţii de distribuire a presiunii atmosferice şi a curenţilor atmosferici asupra unei regiuni într-un interval de timp.

Regim hidrologic – ansamblul variaţiilor stării şi caracteristicilor unei formaţii acvatice care se repetă cu regularitate în timp şi spaţiu şi trec prin variaţii ciclice, de exemplu sezoniere.

Registru de observaţie – registru destinat înscrierii directe a observaţiilor şi măsurărilor meteorologice pe parcursul unei luni.

Reţea de staţii meteorologice – totalitatea staţiilor meteorologice pe un teritoriu, dotate cu aparate şi instrumente de acelaşi tip, care execută observaţii după programe şi metodici unice.

Reţea hidrografică – ansamblul rîurilor şi altor cursuri de apă permanente sau temporare, inclusiv al lacurilor şi lacurilor de acumulare, dintr-o regiune dată.

Ridicare nivometrică – determinarea cantităţii totale de zăpadă ce acoperă un bazin de rîu sau o regiune dată, efectuată prin măsurarea grosimii şi a echivalentului în apă al zăpezii, în vederea prevederii cantităţii de apă disponibilă după topirea ei.

Ritm – repetare a proceselor atmosferice de un anumit tip şi a elementelor meteorologice, care nu au o variaţie strict periodică.

Rîu – curs de apă relativ mare care serveşte drept canal natural de drenaj pentru un bazin hidrografic.

Rouă – depunere de picături de apă, pe obiectele de la sol sau din apropierea solului, rezultată din condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aerul din apropierea solului, ce se răceşte ca urmare a proceselor radiative. Condiţiile care favorizează formarea de rouă sunt cerul senin şi vîntul slab.

Roza vînturilor – reprezentarea grafică a frecvenţei vînturilor pe diferite direcţii.