A B C D E F G H I Î L M N O P R S Ș T U V Z

Absorbţie – reţinerea unei substanţe într-o soluţie, corp solid sau într-un amestec de gaze de către părţile lor componente.

Aclimatizare – adaptarea treptată a plantelor şi animalelor la noile condiţii ale mediului înconjurător şi, în special, la condiţiile climatice.

Actinometrie – ramură a meteorologiei ce se ocupă cu măsurarea şi studiul radiaţiei solare, atmosferice şi terestre.

Activitate radiologică – mărimea de bază care caracterizează sursele radioactive şi se referă la numărul de dezintegrări nucleare spontane dintr-un radionuclid în unitate de timp.

Activitate solară – totalitatea fenomenelor fizice care au loc la suprafaţa Soarelui. Activitatea solară se manifestă prin pete solare, facule, flocule, protuberanţe şi schimbări în starea coroanei solare, ce reprezintă de fapt manifestarea exterioară a reacţiilor şi proceselor din interiorul Soarelui. Cînd activitatea solară creşte, fluxul de corpusculi şi radiaţia ultravioletă se măresc considerabil, factor ce prezintă o deosebită importanţă pentru atmosfera Pămîntului.

Activitate sumară – viteza de dezintegrare a tuturor radionuclizilor emiţători prezenţi în proba analizată.

Adăpost meteorologic (psihrometric) – adăpost de construcţie specială, care protejează instrumentele meteorologice instalate în interior de acţiunea radiaţiei solare şi cărora le asigură o ventilaţie suficientă.

1. transportul orizontal al maselor de aer;

2. transportul, împreună cu masa de aer, al unor proprietăţi ale ei.

Advecţie termică – încălzirea sau răcirea locală a atmosferei determinată de advecţia aerului.

Aer – amestec fizic de gaze care formează atmosfera Pămîntului. Componentele aerului uscat la nivelul mării sunt:

Aerologie – ştiinţă despre metodele de cercetare proceselor din straturile înalte ale atmosferei.

Aerosol – sistem coloidal în care mediul de dispersie este un gaz şi în care se găsesc, în suspensie, particule lichide sau solide.

Afluent – curs de apă care se varsă într-un rîu mai mare sau într-un lac.

Agravare a vremii – schimbarea mai mult sau mai puţin bruscă a timpului caracterizată prin faptul că elementele meteorologice ating anumite valori limită sau că se produc fenomene periculoase pentru diferite ramuri de activitate.

Agrometeorologie – disciplină care studiază interacţiunea dintre condiţiile meteorologice, climatice şi hidrologice, pe de o parte, şi întregul proces al producţiei agricole, pe de altă parte.

Albedo – măsura reflectivităţii unei suprafeţe sau a unui corp, calculat prin raportul dintre radiaţie reflectată şi radiaţia incidentă suprafeţei sau corpului. Poate fi exprimat în procente sau pe o scară de la 0 la 1, 0 revenind suprafeţelor perfect negre, 1 – suprafeţelor perfect albe.

Albie – partea cea mai joasă a unei văi formată prin scurgerea apei şi în care se deplasează la viituri şi în perioadele dintre viituri, în afară de apă, aluviuni şi alte materiale.

Altitudine – distanţa verticală între un nivel sau un punct de pe suprafaţa uscatului şi nivelul mediu al mării, exprimată în unităţi liniare.

Amonte – direcţie îndreptată spre izvorul cursului de apă.

Amplitudine – pentru mărimi alternative simetrice, amplitudinea reprezintă jumătatea dintre valorile maximă şi minimă atinse. Pentru mărimi alternative asimetrice se foloseşte amplitudinea totală – diferenţa dintre valorile maximă şi minimă atinse. În meteorologie se utilizează frecvent amplitudinea totală, numită scurt amplitudine.

Amplitudine anuală absolută – diferenţa dintre valoarea cea mai ridicată şi cea mai scăzută a unui element meteorologic înregistrată pe parcursul unui an.

Amplitudine anuală medie – diferenţa dintre cea mai ridicată şi cea mai scăzută valoare medie lunară a unui element meteorologic.

Amplitudine diurnă (zilnică) – diferenţa dintre cea mai ridicată şi cea mai scăzută valoare a unui element meteorologic înregistrată pe parcursul unei zile.

Analog – situaţie sinoptică, proces sau variaţie a unui element meteorologic asemănător cu cele ce se cercetează.

Anemorumbometru – instrument folosit pentru determinarea vitezei şi direcţiei vîntului la un moment dat sau într-un interval de timp dat.

Anomalie – termen folosit în meteorologie pentru a indica:

  - diferenţa dintre valoarea medie (diurnă, lunară etc.) a elementului meteorologic în punctul respectiv şi valoarea medie a paralelei corespunzătoare punctului;

  - diferenţa dintre valoarea medie (diurnă, lunară etc.) a elementului meteorologic şi valoarea medie multianuală a aceluiaşi element într-un punct dat.

Anticiclon de blocaj – anticiclon de altitudine, cald, cuasi-staţionar al latitudinilor medii, care blochează circulaţia vestică şi deviază traiectoriile normale vest-estice ale cicloanelor şi anticicloanelor mobile.

Anticiclonul Azoric (Maximul Azoric) – cel mai popular dintre anticicloanele subtropicale, care se manifestă anul împrejur; centru climatologic permanent de acţiune atmosferică. Se află la latitudini subtropicale şi tropicale ale regiunii de nord a Oceanului Atlantic, cu centrul situat în apropierea paralelei 35° N, în zona Arhipelagului insulelor Azore.

Anticiclonul Siberian (Maximul Siberian) – anticiclon asiatic din timpul iernii, centru sezonier de acţiune a atmosferei.

Anticiparea prognozei – intervalul de timp din momentul elaborării prognozei pînă la momentul de timp corespunzător prognozei.

Antrenare – în cazul dezvoltării norilor de convecţie, antrenarea aerului din jur în masa de aer ascendentă a norului şi amestecarea ulterioară a acestora.

Ape de suprafaţă – toate apele care se scurg sau stagnează pe suprafaţa terestră.

Ape mari – v. viitură.

Ape mari de primăvară – fază a regimului de apă a rîului, caracterizată prin creşterea generală a nivelului apei în rîuri şi menţinerea lui vreme mai îndelungată la valori ridicate; sunt cauzate de topirea zăpezilor, de suprapunerea topirii zăpezilor şi ploilor; se înregistrează în fiecare primăvară.

Ape mici (ape de etiaj):

1. nivelul cel mai coborît atins de o maree descendentă.

2. cel mai scăzut nivel atins de un curs de apă sau lac.

Atmosferă – învelişul de aer al Pămîntului, obiectul de studii al meteorologiei. Atmosfera nu are o limită superioară precis delimitată, prezenţa gazelor atmosferice constatîndu-se la înălţimi de cîteva mii de kilometri. Pe verticală, se deosebesc următoarele straturi principale ale atmosferei: troposfera – pînă la altitudini de 8-17 km, stratosfera – de la 8-17 km pînă la 40 km, mezosfera –de la 40 pînă la 80 km, termosfera (ionosfera) – de la 80 km pînă la 800-1000 km şi exosfera – mai sus de 1000 km. Trecerea de la un strat la altul al atmosferei se face prin intermediul unor straturi de tranziţie, numite tropopauză, stratopauză şi mezopauză.

Atmosferă liberă – straturile superioare ale atmosferei considerate ca nefiind influenţate direct de suprafaţa terestră.

Aval – direcţie spre care coboară un curs de apă.

Aversă – precipitaţii de scurtă durată, adesea puternice, care cad mai ales din nori convectivi; picăturile care le compun sunt în general mari. Aversele sunt caracterizate prin începutul şi sfîrşitul lor brusc, prin variaţiile lor de intensitate în general mari şi rapide şi, cel mai des, prin aspectul cerului; alternanţă rapidă de nori întunecaţi şi ameninţători (Cumulonimbus) şi înseninări de scurtă durată.

Azimut – unghiul format de planul meridianului punctului de observaţie cu planul vertical care trece prin acest punct şi prin obiectul vizat, se măsoară de la 0° pînă la 360°, în astronomie – de la S spre V, în geodezie şi aerologie – de la N spre E.